îți doreai lucruri clare, nu?
să nu mai sângereze pachetul de unt
când îl desfaci, grăbit, cu mâna murdară de cafea
și să nu mai trebuiască să explici de ce
ai zâmbit când ai greșit drumul

ai primit
o ordine impecabilă —
ceasul merge, frigiderul face lumină
ușa scârțâie previzibil

toate lucrurile au început
să știe ce sunt
cu o precizie ușor obraznică

și totuși
pe scaun există în continuare o pungă care colecționează
pungi

ți se pare logic
a! mai lipsește doar o poză
cu instrucțiunile tale interioare
lipită pe frigider, lângă lista de cumpărături

(în paranteză fie spus
ai învățat că unele lucruri cad
dar nu se deplasează
cum ar fi respectul
sau vocea ei când îți răspunde „da”
fără să te fi auzit)

bei cafeaua
gustul e același —
ceea ce nu înseamnă că-i bun
ci doar că ai obosit să speri la altceva

ți-e dor de o greșeală sinceră
de o prăjitură arsă
de o întârziere fără motiv
de o femeie care ridică din sprânceană
și întreabă în dodii ceva
nu contează ce – oricum ceva
care sigur se va transforma în reproș

(e paradoxal cum, cu cât devii mai precis
cu atât lucrurile devin
mai greu de atins)

ai atins tot ce ai vrut
și n-ai mai avut nimic de dorit
ai pierdut greșeala
ai pierdut accidentul
ai pierdut bâlba care te făcea
să pari viu

acum ești perfect
și perfectul e steril

așa că
spargi un ou
cade un pic de coajă în tigaie
o lași acolo
nu din neatenție
ci pentru că
e singura formă de libertate
pe care ți-o mai permiți